— Și a ascuns-o zece ani? — La cererea lui. Am rămas nemișcată. — Explică. Cu câteva zile înainte să moară, Andrei îi lăsase mamei lui un plic sigilat. Îi spusese: — Dacă mi se întâmplă ceva, nu i-l da Marianei imediat. Tereza îl întrebase de ce. El îi răspunsese că, dacă suspiciunile lui erau greșite, nu voia să-mi distrugă viața făcându-mă să caut conspirații care nu existau.
Dar adăugase o condiție. Dacă, peste ani, eu aveam să-mi refac viața și familia lui considera că eram suficient de puternică să privesc înapoi fără să rămân captivă acolo, trebuiau să-mi dea scrisoarea.
O nouă viață și amintiri prețioase
Am închis ochii. În următoarele săptămâni am făcut ceea ce Andrei însuși scrisese că trebuia să fac. Nu am presupus. Am verificat. Cu ajutor juridic, am analizat documentele din cutie. Unele dintre lucrurile notate de Andrei puteau fi confirmate. Altele nu. Am cerut informațiile care mai puteau fi obținute după zece ani.
Am discutat cu oameni care lucraseră cu el. Și am cerut să fie revăzute documentele existente despre accident, fără să pornesc de la concluzia că fusese provocat. Adevărul s-a dovedit mai puțin spectaculos decât scenariile care începuseră să-mi apară în minte. Nu am găsit dovada că cineva îl omorâse pe Andrei. Nu exista o mărturisire secretă. Nu exista o fotografie cu „vinovatul”.
Accidentul fusese investigat la vremea respectivă ca accident rutier, iar ceea ce mai putea fi verificat după atâția ani nu oferea o bază serioasă pentru a afirma altceva. Dar am aflat ceva ce familia lui ascunsese. Andrei fusese speriat în ultimele săptămâni. Primise avertismente să nu se mai intereseze de anumite documente ale firmei. Iar în seara în care murise plecase să predea copii ale unor înscrisuri unei persoane în care credea că putea avea încredere.
Restul se află pe pagina următoare.
